Iasi

Primii pompieri din România, „pojarnicii“ de la Iaşi

Bântuit, după cum consemnează scrierile vechi, de năprasnice focuri, care făceau scrum şiruri întregi de case, până la primul fir de apă întâlnit, Iaşul avea să se procopsească, pe la 1835, după zeci de ani de chin, cu o „roată de pojarnici“, un soi de „străbunică“ a unităţilor de pompieri din zilele noastre, prima înfiinţată din Ţările Române. În ce fel se făcea înştiinţarea că „arde“? Cum ajungeau „pojarnicii“ la locul cu pricina?

Istoria consemnează încă de prin secolul al XVII-lea nenumărate focuri care au ars spinarea gârbovită a Iaşului, făcând scrum, deopotrivă, bordeie şi curţi boiereşti. Amestecate în chipul cel mai bizar cu putinţă, conacele trainice, de piatră, trăiau alături de căsuţe pitice, acoperite cu paie, stuf sau draniţă, acoperişuri în pericol să ducă vâlvătaia focului mai departe, chiar şi la cea mai neînsemnată scânteie. Pârjolurile căpătau proporţii înspăimântătoare, răspândindu-se rapid din mahala în mahala, fără ca vreo mână omenească să poată interveni la timp. În urma unui astfel de prăpăd, oraşul rămânea pustiu, cocioabele numai scrum, iar în praful uliţelor puţinii supravieţuitori îşi jeleau soarta.
În asemenea împrejurări, stăpânirile vremii se îndărătniceau să facă oleacă de ordine şi să încropească unele măsuri pentru ca următorul foc să nu aibă aceleaşi urmări. Aşa se face că, pe la 1777, Divanul Domnesc a dat grija „focurilor“ în seama podarilor oraşului, care aveau datoria de a interveni în grabă într-o astfel de situaţie.

„În anul 1809, la sesizarea Administraţiei ruse, Divanul Moldovei ia măsuri «pentru întâmplare de foc»: se cumpără caii necesari şi sacalele cu apă, tulumbe (pompe) de la Kiev, se înmulţeşte numărul hornarilor, iar locuitorii sunt obligaţi să vină cu uneltele lor şi să ajute la stingerea focului“.

Pe la 1815, prin hotărâre domnească, toate mănăstirile din Iaşi trebuiau să aibă, în mod obligatoriu, şase căzi pline cu apă, gata să fie utilizate în caz de pojar, şase căngi şi şase topoare. De asemenea, erau interzise construcţiile din lemn şi păstrarea unor cantităţi însemnate de păcură sau praf de puşcă în dughene. Cinci ani mai târziu, catagrafia oraşului Iaşi consemna, între slujitorii Agiei, primii 15 tulumbagii şi 8 apari, acestea constituind primele încercări de organizare a ceea ce astăzi numim unitate de pompieri. „În secolul al XIX-lea, un incendiu însemna că focul de la o casă se ducea până la primul curs de apă. Ardeau cu zecile de case. În plus, tulumbagiii nu erau organizaţi într-o formă militară, ci doar pe bază de voluntariat. Până n-au avut loc nişte incendii de mare amploare, astfel încât boierii să intre la griji, lucrurile n-au evoluat“.
Vestitorul din turnul Goliei

În mai multe rânduri, oraşul a fost mistuit de flăcările necruţătoare. Primul mare incendiu s-a petrecut în anul 1821, pagubele pricinuite fiind de nemăsurat, fiindcă tulumbagii Agiei n-au acţionat, fugind care-ncotro să-şi salveze viaţa. Documentele vremii arată apoi că, la 1822, au ars peste 250 de case, 11 biserici şi şase sinagogi.

Pentru că lucrurile fuseseră organizate în stil cazon, cât se poate de serios, o dovedeşte şi faptul că proiectul aprobat la 1835 prevedea şi portul unei uniforme specifice: „vor avea mundire, după forma de pedestrime a Miliţiei... cu guler vânăt şi cu şase bunghi albi. Pantalonii cu postav sur, căzăceşti, cu vipisca vânătă“.Şirul pârjolurilor a continuat cu marele foc de la 19 iulie 1827. „La 1827, iulie în 19 au fost focul cel mare în care s-a topit ispisoace şi acte vechi ale pământului, aflătoare în arhiva Vistieriei şi a Divanului, ce se ţinea de condicarul Curţii sau izbaşa“, scria cronicarul Manolache Drăghici. Acest din urmă nefericit eveniment a determinat autorităţile timpului ca rudimentarele organizări ale tulumbagiilor să iasă din letargie şi să poruncească atât măsuri pentru prevenirea incendiilor, cât şi grabnica aprovizionare a oraşului cu cele trebuitoare hranei şi reconstrucţiei locuinţelor distruse. „Multe dintre necurmatele focuri întâmplate la Iaşi erau cauzate de «răi voitori şi vagabonţi.»“
De aceea, stăpânirea măreşte numărul oamenilor necesari la mânuirea tulumbelor, organizează aprovizionarea cu apă prin înmulţirea sacagiilor şi aparilor, iar în turnul Goliei, care era mult mai înalt atunci, se aşază un vestitor. Oraşul era supravegheat pe baza câmpului vizual. Unde se vedea că iese fum nefiresc, erau anunţaţi pojarnicii. Bineînţeles, deplasarea se făcea călări, cu sacale“..

Primele măsuri de prevenire a incendiilor

Regulamentul Organic pus în aplicare, în Moldova, la 1 ianuarie 1832, este documentul care statorniceşte primele măsuri de apărare a oraşelor împotriva incendiilor: „Spre a se feri oraşul de primejdia focului, la care a fost supus în atâtea rânduri, se vor lua toate măsurile feritoare obicinuite la asemenea împregiurări, din care cea dintâi măsură este prevăzută prin legiuire ca să fie îndestulare de apă în oraşe. Osebit de aceasta, 4 havuzuri de piatră, largi şi încăpătoare de apă, se vor zidi în pieţele oraşului, unde vor sta şi sacalele şi uneltele focului întru păstrare“.

Documentul mai prevedea înfiinţarea unei bresle de tulumbagii, alcătuită din 24 de oameni conduşi de un căpitan, scoaterea cantităţilor mari de „materii arzătoare“ din oraş („cherestea, păcură, stuh, fân“), iar locuitorii oraşului să aibă pe la casele lor unelte trebuitoare în cazul unei „întâmplări de foc“: funii, căngi, scări, căzi cu apă.
Deşi prevăzute în mod expres, aceste măsuri nu au fost puse în aplicare, uneltele fiind stricate, iar interesul Sfatului Municipal în a le repara, extrem de scăzut. Astfel că focurile au continuat nestingherite să decimeze oraşul.
La 25 iunie 1833, un foc mare, pornit din mahalaua Tătăraşilor, a făcut scrum 262 de case şi două biserici, însă autorităţile şi marii boieri nu s-au trezit din nepăsare nici în acest ceas, averile lor fiind adăpostite de ziduri sigure de piatră
Despre incendiul izbucnit în Tătăraşi „Albina Românească“ scria: „Îngustimea uliţelor, mulţimea căsuţelor fără siguranţie făcute şi negrijirea de a acoperi casele cu oale sau cu tablă în acest feliu repede păşind din vale în deal, flacăra în al ei curs cuprindea bordeie, biserici, şi care şi în culme ajungând, s-au dezbinat în două ramuri, una spre Sf. Vineri, alta spre Beilic“

Totuşi, această întâmplare nefericită avea să mişte cât de cât lucrurile şi, mai ales, atitudinea autorităţilor.

La ordinul generalului Kisselef, Sfatul administrativ propune înfiinţarea unei „roate“ (companii) de pojarnici, înzestrată cu toate uneltele necesare în caz de foc.
În noiembrie 1833, se întocmeşte un proiect „pentru formarisirea comandei de foc supt numire de pojarnici, pentru oraşul Eşi“. Această „roată“ era alcătuită din 3 ofiţeri, 9 unterofiţeri (subofiţeri), 2 barbancici (cei care aveau grijă de cai), 90 de soldaţi pojarnici şi un conoval (fierar).
„Se hotărăşte, tot atunci, construirea a 12 maşini pentru adus apă, fiind angajaţi în acest scop doi meşteri din Iaşi, Carl Rihter şi Iohan Kapusanschi, cu preţul de 800 de lei maşina. Tot ei se angajează să facă şi 100 de cofe. Tulumbe noi (de la Petresburg) sunt aduse la Iaşi cu boii, de la Sculeni. Pentru ca pojarnicii să nu umble pe jos până la sacale şi tulumbe se contruieşte şi o «droagă» pentru transportul lor“.

Proiectul este înaintat spre aprobare cancelariei domneşti, la 3 ianuarie 1835, iar pe 22 mai este consemnată oficial existenţa şi funcţionarea „roatei.“

„Roata de pojarnici“, prima companie românească de pompieri.

De la 15 mai 1835, „roata“ a început să funcţioneze, sub comanda căpitanului Bacinschi şi a locotenenţilor Racliş şi Măcărescu. La Bucureşti, o companie similară avea să fie înfiinţată abia 10 ani mai târziu. „Pojarnicii au fost luaţi de la diferite arme. La origine, n-au existat ofiţeri de pompieri ca formaţie: unul era cavalerist, altul infanterist, altul artilerist. Primul căpitan-comandant de pompieri consemnat la Iaşi a fost Bacinschi.

Pojarnicii ieşeni aveau la dispoziţie 76 de cai, 24 de sacale, patru tulumbe şi cinci căruţe. Anexa la Regulamentul de înfiinţare a „roatei“ prevedea că „toate instrumenturile de pojar“ trebuie ţinute sub acoperiş, vara, iar iarna, la loc ferit de îngheţ. De asemenea, paharele de aramă de la tulumbe trebuiau unse pompa pompieri cu său după fiecare utilizare, la fel ca şi furtunurile, care erau confecţionate din piele.

Treptat, lucrurile au început să intre pe un făgaş normal, iar companiile de pojarnici să fie înfiinţate în mai toate oraşele Moldovei. Acestea se aflau în subordinea Ministerului Trebilor Dinlăuntru (azi Ministerul Administraţiei şi Internelor), iar pe plan local răspundeau în faţa Eforiei. „După Războiul de Independenţă s-a hotărât desfiinţarea pompierilor şi, timp de zece ani, toate cazărmile asigurau, prin rotaţie, acest serviciu. Şi-au dat seama că nu se poate funcţiona astfel, mai ales că avuseseră loc şi nişte incendii puternice şi s-au reintrodus companiile de pompieri“.

Mult mai târziu au apărut şi şcolile de subofiţeri pentru unităţile de pompieri, pe lângă şcolile militare ale Ministerului de Război, la Bucureşti şi Câmpina. Astăzi, o şcoală pentru pregătirea pompierilor subofiţeri funcţionează la Boldeşti, iar la Bucureşti se pregătesc cei care urmează cursurile Facultăţii de Pompieri.

De-a lungul celor 172 de ani de existenţă, pojarnicii de la Iaşi, deveniţi între timp pompieri în subordinea Ministerului de Interne, au utilizat, pe rând, de la tulumbe şi sacale, care de unelte de tip Knaust (1882), până la primele autopompe-cisterne cu rezervor de 1.000 de litri, produse, prin anii â40 ai secolului trecut, la Arad şi stingătoare manuale „Pompier“, cu praf şi spumă. În anul 1949, pompierii au fost dotaţi cu primele autopompe cisterne Praga, fabricate tot la Arad, după licenţă cehoslovacă, primele lor maşini moderne. După anul 2001 pompierii au primit în dotare autospeciale de medie intervenţie tip DAC LANCER 444 şi autoutilitare Mercedes Vito 110 D, pentru descarcerarea persoanelor în cazul accidentelor rutiere grave. Iar de curând, au primit autospeciale IVECO Magirus, practic maşini utilate şi dotate cu echipamente de intervenţie de ultimă generaţie.

La solicitarea conducerii Corpului de Pompieri Militari, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române şi-a dat acordul ca Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş să devină patronul spiritual al tuturor pompierilor români. Sf. Iosif cel Nou este sărbătorit de calendarul creştin ortodox pe 15 septembrie, dată la care se află în sărbătoare toate unităţile de pompieri din România.

Numele sfântului este legat de salvarea oraşului Timişoara de la distrugerea prin foc. Legenda spune că fiind partea de apus a Timişoarei cuprinsă de un incendiu teribil, Iosif a ieşit în faţa bisericii cu Sfintele Taine în mână şi s-a rugat îndelung, iar Dumnezeu a trimis o ploaie puternică, care a stins focul, scăpându-i pe oameni de prăpăd.

sursa: preluare Internet lt.col. Dan Marciuc