STINGEREA INCENDIILOR ÎN SUCEAVA ANULUI 1838
Tiberiu COSOVAN
Se-mplinesc 170 de ani de la elaborarea primului „Regulament privind modalităţile de stingere a incendiilor şi organizarea pompierilor în oraşul Suceava”.
La momentul respectiv (ianuarie 1838) Suceava se afla, în rândul celor opt oraşe din Bucovina (provincie care încă nu dobândise statutul de ducat autonom în Imperiul Habsburgic, ci era supusă administraţiei galiţiene), pe locul al doilea, după Cernăuţi, în ceea ce priveşte numărul populaţiei, având cca. 5000 de locuitori.
Regulamentul Curţii de la Viena
Curtea de la Viena a emis încă din anul 1759 un regulament pentru prevenirea şi stingerea incendiilor, regulament care a fost apoi difuzat în toate provinciile imperiului. Acest regulament cadru, care cuprindea 110 puncte, a fost preluat ca model, adaptat şi pus în practică după posibilităţile locale. În esenţă, prevederile acestui regulament, care viza participarea la acţiunile de stingere a incendiilor a locuitorilor din fiecare localitate, subliniau rolul deosebit al meseriaşilor, care trebuiau să se implice cu uneltele lor, având atribuţii specifice pe timpul intervenţiilor în funcţie de profesie.
Astfel, lăcătuşii şi fierarii trebuiau să asigure mânuirea pompelor, căruţaşii şi vizitii trebuiau să transporte apa, lucrători diverselor altor bresle (tăbăcari, curelari, cizmari, pantofari, etc.) asigurau lanţul viu pentru găleţile cu apă, muncitorii din construcţii participau la demolările destinate limitării propagării focului, iar hornarii şi învelitorii de case, lucrau pentru salvarea persoanelor şi bunurilor din clădirile incendiate. La locul incendiului erau mobilizate şi persoane specializate medical (doctorii şi bărbierii) dar şi preoţii şi judecătorii.
„Pojarnicii” din Moldova
În Moldova, pe la 1777, Divanul Domnesc a dat grija „focurilor” din Iaşi în seama podarilor, care aveau datoria de a interveni cât mai grabnic. În 1809, la sesizarea administraţiei ruse, Divanul Moldovei a luat măsuri pentru „întâmplare de foc” asigurând astfel caii necesari şi sacalele pentru apă şi procurând tulumbe (pompe) de la Kiev, sporind totodată numărul hornarilor. Incendiul din anul 1821 şi marele foc din iulie 1827 au determinat autorităţile să întreprindă măsuri mai hotărâte: stăpânirea a mărit numărul oamenilor necesari la mânuirea tulumbelor şi a organizat aprovizionarea cu apă cu ajutorul sacagiilor şi aparilor. După incendiul din 1833, pornit din mahalaua Tătăraşilor, care a distrus 262 de case şi două biserici, la ordinul generalului Kisselef Sfatul administrativ a propus înfiinţarea unei „roate
(companii) de pojarnici”, înzestrată cu toate cele necesare în caz de incendiu, „pojarnici” care şi-au intrat în atribuţiuni din data de 15 mai 1835, dispunând de 76 de cai, 24 de sacale, patru tulumbe şi cinci căruţe.
