POMPIERII

STINGEREA INCENDIILOR ÎN SUCEAVA ANULUI 1838

Tiberiu COSOVAN

Se-mplinesc  170 de ani de la elaborarea primului  „Regulament privind modalităţile de stingere a incendiilor şi organizarea pompierilor în oraşul Suceava”.
La momentul respectiv (ianuarie 1838) Suceava se afla, în rândul celor opt oraşe din Bucovina (provincie care încă nu dobândise statutul de ducat autonom în Imperiul Habsburgic, ci era supusă administraţiei galiţiene), pe locul al doilea, după Cernăuţi, în ceea ce priveşte numărul populaţiei, având cca. 5000 de locuitori.

Regulamentul Curţii de la Viena

Curtea de la Viena a emis încă din anul 1759 un regulament pentru prevenirea şi stingerea incendiilor, regulament care a fost apoi difuzat în toate provinciile imperiului. Acest regulament cadru, care cuprindea 110 puncte, a fost preluat ca model, adaptat şi pus în practică după posibilităţile locale. În esenţă, prevederile acestui regulament, care viza participarea la acţiunile de stingere a incendiilor a locuitorilor din fiecare localitate, subliniau rolul deosebit al meseriaşilor, care trebuiau să se implice cu uneltele lor, având atribuţii specifice pe timpul intervenţiilor în funcţie de profesie.
Astfel, lăcătuşii şi fierarii trebuiau să asigure mânuirea pompelor, căruţaşii şi vizitii trebuiau să transporte apa, lucrători diverselor altor bresle (tăbăcari, curelari, cizmari, pantofari, etc.) asigurau lanţul viu pentru găleţile cu apă, muncitorii din construcţii participau la demolările destinate limitării propagării focului, iar hornarii şi învelitorii de case, lucrau pentru salvarea persoanelor şi bunurilor din clădirile incendiate. La locul incendiului erau mobilizate şi persoane specializate medical (doctorii şi bărbierii) dar şi preoţii şi judecătorii.

„Pojarnicii” din Moldova
În Moldova, pe la 1777, Divanul Domnesc a dat grija „focurilor” din Iaşi în seama podarilor, care aveau datoria de a interveni cât mai grabnic. În 1809, la sesizarea administraţiei ruse, Divanul Moldovei a luat măsuri pentru „întâmplare de foc” asigurând astfel caii necesari şi sacalele pentru apă şi procurând tulumbe (pompe) de la Kiev, sporind totodată numărul hornarilor. Incendiul din anul 1821 şi marele foc din iulie 1827 au determinat autorităţile să întreprindă măsuri mai hotărâte: stăpânirea a mărit numărul oamenilor necesari la mânuirea tulumbelor şi a organizat aprovizionarea cu apă cu ajutorul sacagiilor şi aparilor. După incendiul din 1833, pornit din mahalaua Tătăraşilor, care a distrus 262 de case şi două biserici, la ordinul generalului Kisselef Sfatul administrativ a propus înfiinţarea unei „roate (companii) de pojarnici”, înzestrată cu toate cele necesare în caz de incendiu, „pojarnici” care şi-au intrat în atribuţiuni din data de 15 mai 1835, dispunând de 76 de cai, 24 de sacale, patru tulumbe şi cinci căruţe.

Primii pompieri din România, „pojarnicii“ de la Iaşi

Bântuit, după cum consemnează scrierile vechi, de năprasnice focuri, care făceau scrum şiruri întregi de case, până la primul fir de apă întâlnit, Iaşul avea să se procopsească, pe la 1835, după zeci de ani de chin, cu o „roată de pojarnici“, un soi de „străbunică“ a unităţilor de pompieri din zilele noastre, prima înfiinţată din Ţările Române. În ce fel se făcea înştiinţarea că „arde“? Cum ajungeau „pojarnicii“ la locul cu pricina?  

Istoria consemnează încă de prin secolul al XVII-lea nenumărate focuri care au ars spinarea gârbovită a Iaşului, făcând scrum, deopotrivă, bordeie şi curţi boiereşti. Amestecate în chipul cel mai bizar cu putinţă, conacele trainice, de piatră, trăiau alături de căsuţe pitice, acoperite cu paie, stuf sau draniţă, acoperişuri în pericol să ducă vâlvătaia focului mai departe, chiar şi la cea mai neînsemnată scânteie. Pârjolurile căpătau proporţii înspăimântătoare, răspândindu-se rapid din mahala în mahala, fără ca vreo mână omenească să poată interveni la timp. În urma unui astfel de prăpăd, oraşul rămânea pustiu, cocioabele numai scrum, iar în praful uliţelor puţinii supravieţuitori îşi jeleau soarta.
În asemenea împrejurări, stăpânirile vremii se îndărătniceau să facă oleacă de ordine şi să încropească unele măsuri pentru ca următorul foc să nu aibă aceleaşi urmări. Aşa se face că, pe la 1777, Divanul Domnesc a dat grija „focurilor“ în seama podarilor oraşului, care aveau datoria de a interveni în grabă într-o astfel de situaţie.
 

„În anul 1809, la sesizarea Administraţiei ruse, Divanul Moldovei ia măsuri «pentru întâmplare de foc»: se cumpără caii necesari şi sacalele cu apă, tulumbe (pompe) de la Kiev, se înmulţeşte numărul hornarilor, iar locuitorii sunt obligaţi să vină cu uneltele lor şi să ajute la stingerea focului“.

Pe la 1815, prin hotărâre domnească, toate mănăstirile din Iaşi trebuiau să aibă, în mod obligatoriu, şase căzi pline cu apă, gata să fie utilizate în caz de pojar, şase căngi şi şase topoare. De asemenea, erau interzise construcţiile din lemn şi păstrarea unor cantităţi însemnate de păcură sau praf de puşcă în dughene. Cinci ani mai târziu, catagrafia oraşului Iaşi consemna, între slujitorii Agiei, primii 15 tulumbagii şi 8 apari, acestea constituind primele încercări de organizare a ceea ce astăzi numim unitate de pompieri. „În secolul al XIX-lea, un incendiu însemna că focul de la o casă se ducea până la primul curs de apă. Ardeau cu zecile de case. În plus, tulumbagiii nu erau organizaţi într-o formă militară, ci doar pe bază de voluntariat. Până n-au avut loc nişte incendii de mare amploare, astfel încât boierii să intre la griji, lucrurile n-au evoluat“.
Vestitorul din turnul Goliei